Am adoptat un nou fel de a face lucrurile, macar o vreme (probabil pana luni sau marti): o sa fiu zen. Cand imi vine sa scuip, zambesc. Cand imi vine sa bat un om sau o bucata de lemn, zambesc. Cand imi vine sa dau cu tastele de pamant, zambesc. Si tot asa.
Am senzatia ca am mai adoptat acest fel de a face lucrurile candva si n-a mers. Am uitat de ce, dar sigur imi voi aminti.
Am mai adoptat tactica de a avea discutii ridicole despre chestii care imi vin atunci in cap si nu mai vreau sa le tin acolo. Ca pe vremuri adica.
Si tot in ultima vreme, m-am reapucat de sala, dar si de shaorma, ceea ce-mi da mari dileme. As mai avea nevoie de inca un cap sa solutionez problemele. Sau de inca un stomac. Extern. Ca un hard extern.
Ma gandesc ca imi trebuie cu disperare niste nisip sub talpi. Inca sunt de parere ca cele mai rele lucruri in viata vin de la absenta marii si a nisipului sub talpi. Nu-mi pasa ca e ianuarie, ca e frig si bla-bla. Credinta mea ramane nestirbita.
